luni, 16 ianuarie 2012

Sfantul Maxim Marturisitorul despre bucuria in intristari

Intrebare: "Intru aceasta va bucurati putin acum, macar ca trebuie sa va intristati in multe feluri de incercari" (1 Petru I, 6). Cum, intristat fiind cineva in incercari, poate sa se bucure intru cele ce se intristeaza?

Raspuns: Cuvantul adevarului cunoaste doua feluri de intristari: una ascunsa in suflet, iar alta aratata prin simtire. Cea dintai [a sufletului] cuprinde tot adancul sufletului, lovit de biciul constiintei; iar cea de-a doua se intinde peste toata simtirea, care se aduna din revarsarea ei naturala, sub povara durerilor.
[Acum numeste intristare durerea simtirii].
Cea dintai este urmare a placerii traite cu simturile, iar cealalata a bucuriei din suflet
 [bucuria duhovniceasca inseamna o comprimare a placerilor senzuale, precum placerile senzuale produc intristare in suflet n. Dumitru Staniloae (n. DS)][Intristarea sufletului este urmarea placerii simturilor, caci din aceasta se naste intristarea sufletului. De asemenea, intristarea trupului este urmarea placerii sufletului, caci bucuria sufletului se face intristarea trupului.][Bucuria sufleteasca e concomitenta cu asceza trupeasca.(n DS)].

Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bunavoie ale simturilor, iar cealalta a celor fara de voie
[Patimile de bunavoie sunt cele pacatoase. Ele produc intristare sufletului. Patimile fara de voie sunt durerile, stramtorile. Ele produc intristare simturilor (n. DS)].

Caci intristarea este, dupa parerea mea, o dispozitie din care lipseste placerea. Iar lipsa placerilor e adusa de osteneala. Osteneala, la randul ei, e provocata in chip vadit de lipsa deprinderii naturale sau pierderea ei! Iar lipsa deprinderii naturale e produsa de imbolnavirea puterii ce se afla prin sine la dispozitia deprinderii. Aceasta boala a puterii ce se afla prin fire la dispozitia deprinderii vine din reaua intrebuintare a lucrarii ei naturale. In sfarsit, reaua intrebuintare a lucrarii ei consta in miscarea puterii spre ceea ce nu e potrivit cu firea si nu are consistenta.

Dar precum cunoaste Scriptura doua feluri de intristari, la fel cunoste doua feluri de ispite.
[Intristarea este de doua feluri. Una este a simtirii, nascandu-se din lipsa placerilor trupesti, iar alta a mintii, producandu-se din lipsa bunurilor sufletului. Dar tot de doua feluri zice ca sunt si ispitele. Unele sunt cu voie, altele fara de voie. Cele cu voia sunt, pe de o parte, pricinile placerii trupesti a simturilor, pe de alta, ale intristarii din suflet. Caci numai pacatul savarsit intristeaza sufletul. Iar cele fara de voie, care se arata in stramtorarile involuntare, sunt pricinile placerii din suflet si ale durerii trupesti a simturilor.
Unul cu voia si unul fara de voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de dureri fara de voie
[Ispita fara de voie, care e o suferinta, un necaz, o ostenala, e mai potrivit sa se numeasca incercare. Este si ea o ispita, intrucat suferinta il face si ea pe om adeseori sa pacatuiasca pentru a scapa de ea. Dar pe cand ispita placerii (ispita in sens strans) trebuie respinsa, ispita durerii (incercarea) trebuie acceptata. Deci atitudinea fata de ele trebuie sa fie direct opuse. Rau ar fi cand s-ar respinge amandoua (indiferentism, apatie), dar si mai rau cand s-ar accepta ispita placerii si s-ar respinge a dureriiIspita (placerii) aduce placerea simtirii si intristare sufletului, iar incercarea (durerii) aduce intristarea simtirii si bucurie sufletului. Nu te poti bucura cu sufletul si totodata desfata cu simturile, adica nu poti primi deodata si ispita, si incercarea. Deci betia si desfatarea pe care o simtim in vremea unei voluptati, desi ni se pare ca ne-a patruns toata fiinta, e numai o placere a simturilor, nu si a sufletului. Sufletul a putut sa se scufunde in acele clipe, daca nu simtim in mijlocul acelei voluptati o intristare interna ca semn al prezentei lui. Am devenit, cu alte cuvinte, in acele clipe intregi ai simturilor. In niciun caz voluptatea nu e si a sufletului (n. DS)]. 
Una este cauza intristarii din suflet, iar cealalta a intristarii dupa simturi.
[Ispita cu voie produce intristarea in suflet si creeaza placerea in simturi; iar cea fara voie naste placerea sufletului si intristarea trupului].

De acea socotesc ca Domnul si Dumnezeul nostru, invatand pe ucenicii Sai cum trebuie sa se roage le spune sa se roage sa nu le vina felul ispitelor cu voia: "si nu ne duce pe noi in ispita". (Matei VI, 13), adica ii invata pe uenicii Sai sa se roage sa nu fie lasati sa faca experienta ispitelor placerii, adica a celor voite si poftite. Iar marele Iacov, zis "fratele Domnului", invatand pe cei ce lupta pentru adevar sa nu se fereasca de felul ispitelor fara de voie, zice: "Mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite" (Iacov I, 2), adica in incercarile care nu sunt voite si poftite si produc dureri [Domnul ne invata sa nu ajungem in ispitele cu voia, care produc placere trupului si durere sufletului; Iar marele Iacov ne indeamna sa ne bucuram de incercarile cele fara de voie, care alunga placerea trupului si durerea sufletului]. Si Domnul o arata aceasta limpede adaugand: "ci ne izbaveste de cel rau", iar marele Iacov zicand: "Stiind ca cercarea credintei voastre lucreaza rabdarea, iar rabdarea sa-si aiba lucrul ei desavarsit, ca sa fiti desavarsiti si intregi, fara nici o lipsa". "Desavarsit" este cel ce lupta impotriva ispitelor cu voia prin infranare, si in cele fara de voie staruie cu rabdarea, iar "intreg" este cel ce-si insoteste faptuirea cu cunostinta si a carui contemplatie nu este lipsita de fapte 
 [Dovada ca in mistica rasariteana contemplatia nu inseamna interactivitate, cum a fost socotita. Treapta contemplativa nu o desfiinteaza pe cea activa anterioara (n. DS)].

Asadar, intristarea si placerea fiind impartite intre suflet si simtire, cel ce cauta placerea sufletului primeste intristarea simturilor si devine cercat, desavarsit si intreg. "Cercat", intrucat a experiat prin simtire cele contrare;
[Cele contrare simturilor sunt durerile (n. DS)]; 
"desavarsit", intrucat a luptat neobosit cu placerea si intristarea din simturi prin infranare si rabdare; "intreg", intrucat pastreaza nestirbite, statornice si constante deprinderile care lupta cu dispozitiile simtirii opuse intreolalta; aceste deprinderi sunt faptuirea si contemplatia, care raman legate intreolalta si nedespartite, faptuirea vadind prin modurile ei cunostinta contemplatei, iar contemplatia purtand, ca si ratiunea, platosa virtutii cu fapta
 ["Cercat" este cel care a facut experienta durerii si a placerii trupesti, intrucat a incercat atat laura favorabila, cat si cea nefavorabila a celor trupesti. "Desavarsit" este cel ce a biruit placerea si durerea trupului prin puterea ratiunii. Iar "intreg" este cel ce si-a pastrat neschimbate deprinderile faptuirii si ale contemplatiei, prin taria dragostei de cele dumnezeiesti.]

Deci fiindca Scriptura spune ca intristarea, ca si placerea, este de doua feluri, si una se afla in suflet, iar alta in simturi, sa privim pe scurt si cauzele lor.

Intristarea din suflet este indoita. Una este pentru greselile proprii, alta pentru greselile straine. Iar cauza acestei intristari este in chip vadit placerea dupa simturi a celui ce se intristeaza sau a celor pentru care se intristeaza. 
 [Oricarei intristari din suflet ii premerge o placere a trupului]
Caci judecand drept, aproape ca nu este pacat in oameni care sa nu-si aiba ca inceput al nasterii sale afectiunea nerationala a sufletului fata de placerea simturilor.
[Fara legatura patimasa a sufletului cu simturile nu este in oameni pacat].  
Iar cauza placerii din suflet este, in chip vadit, intristarea dupa simturi a celui ce se veseleste si se bucura de virtutile proprii sau ale altora.
 [Cel ce domoleste trupul prin ostenelile de bunavoie bucura sufletul duhovniceste]. 
Caci dupa judecata cea dreapta aproape ca nu este virtute intre oameni care sa nu aiba ca inceput al nasterii sale intoarcerea intelapta a sufletului de la simtire
[Virtutea se naste prin instrainare de bunavoie a sufletului de trup].
 Dobandind sufletul care urmareste virtutea, aceasta desfacere de simtire, aceasta din urma se va afla in chip necesar in dureri si osteneli, nemaiavand unita cu ea puterea care nascoceste diferitele placeri in temeiul afectiunii voluntare a sufletului fata de ele
[Puterea nascocitoare de care vorbeste este puterea cugetatoare (mintala) a sufletului. Aceasta, iesind din legatura cu simturile, nu mai are cine sa se ingrijeasca de placeri pe seama trupului, printr-o afectiune de bunavoie fata de el. Ea nu se mai ocupa nici cu usurarea durerii trupului, din pricina preocuparii totale si afecutase a vointei de cele dumnezeiesti].
 Dimpotriva, aceasta putere respinge acum barbateste, prin infranare, navala placerilor firesti ale simturilor. Iar fata de ostenelile si durerile fara de voie si potrivnice firii ce vin asupra-i, ramane cu totul neinduplecata, neputand fi abatuta de la deprinderea si de la frumusetea dumnezeiasca a virtutii, de placerea cea fara consistenta. Si nu cade de la intaltimea virtutilor ca sa abata ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruta trupul de simtirea durerilor. Iar cauza intristarii dupa simturi este preocuparea totala a sufletului de cele conforme firii sale, pe cand placerea dupa simturi o produce in chip vadit lucrarea sufletului contrara firii lui de la cele conforme firii sale.
[Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face inceputul durerii simturilor. Caci sufletul ostenindu-se pentru cele bune dupa fire nu mai este nici o putere care sa nascoceasca mijloacele ce procura placere simturilor].
 Caci lucrarea dupa fire a mintii si cea a simturilor se opun una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor
[Simturilor le sunt supuse cele sensibile, iar mintii cele inteligibile. Deci mare este deosebirea intre cele sensibile si cele inteligibile]. 
Pentru ca cele supuse mintii sunt entitatile spirituale si necorporale pe care le sesizeaza dupa fiinta; iar cele supuse simturilor sunt lucrurile sensibile si corporale pe care le percep ele de asemenea prin fire. Deci fiindca nu e cu putinta mintii sa strabata la cele spirituale inrudite cu ea fara contemplarea lucrurilor sensibile, asezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fara lucrarea simturilor care o intovaraseste si care e inrudita cu lucrurile sensibile
[Mintea, indata ce socoteste lucrarea simturilor ca proprie, se incalceste in infatisarile lucrurilor sensibile si nascoceste placeri pe seama trupului, neputand strabate dincolo de natura celor vazute, fiind retinuta de legatura patimasa cu simturile], 
pe drept cuvant daca se lipeste de infatisarile celor vazute, socotind lucrarea simturilor care o intovaraseste drept o lucrare naturala
[Cel ce preface legile lucrurilor, prin imitare, in legea sa este un virtuos, facand rationala miscarea celor lipsite de ratiune. Iar cel ce preface legea sa in legile altora, prin imitare, e un patimas, schimband ratiunea in ceea ce este lipsit de ratiune], 
cade din cele spirituale si conforme firii, prinzandu-se asa zicand cu amandoua mainile de cele corporale si contrare firii. Purtata apoi de acestea in chip nerational (din pricina simtirii care a biruit-o), mintea, pe  de o parte, naste intristarea din suflet, intrucat acesta  e lovit de biciuirile dese ale constiintei, iar pe de alta, produce placerea din simtire, ingrasand-o cu nascocirile mijloacelor de desfatare a trupului. Daca insa mintea, de la prima atingere prin simturi cu cele vazute, taie infatisarea acestora si contempla ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor curatite de figurile asezate pe ele, produce placerea din suflet, nemaifiind retinuta de nici unul dintre lucrurile vazute prin simturi, si naste intristarea din simtire, aceasta fiind lipsita de toate lucrurile naturale sensibile. Caci acolo unde simturile sunt carmuite de ratiune in contemplarea celor vazute, trupul e lipsit de toata placerea dupa fire, neavand simturile slobode si dezlegate de lanturile ratiunii ca sa slujeasca placerilior
[Cand stapaneste in noi ratiunea, aceasta chinuie in mod necesar trupul, care ii slujeste uneori in vederea virtutii][Deci pentru Sfantul Maxim cele doua placeri, din suflet si din simtire, nu pot fi in niciun caz impreuna. Nu le poate avea cineva deodata pe amandoua. Dimpotriva, placerii din suflet ii corespunde durerea din simtire si viceversa. Omul deci trebuie sa aleaga deodata cu placerea din una, durerea din cealalta. In textul grec pretutindeni se vorbeste de "simtire". Eu am tradus uneori prin "simturi". Este vorba de lucrarea simturilor, de perceptie, la care se poate asocia o placere sau o intristare (n. DS)]

Daca deci, precum am spus, intristarea sau durerea sufletului (caci sunt unul si acelasi lucru) e produsa de placerea din simtire, iar intristarea sau durerea simtirii de placerea din suflet, pe drept cuvant cel ce doreste si nadajduieste viata "pastrata in cer spre mostenire nestricacioasa, neprihanita si nevestejita, prin invierea din morti a Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos" (1 Petru, I, 3), are in suflet o veselie si o bucurie negraita, bucurandu-se neincetat de nadejdea bunurilor viitoare, dar in trup si in simtire poarta intristare sau ostenelile cauzate simtirii de feluritele incercari si de durerile prilejuite de ele. Caci orice virtute ese insotita de placere si de durere: durerea pentru trup, care se lipeste de simtirea dulce si lina, si placerea pentru suflet, care se desfata in duh cu ratiunile curatite de tot ce cade sub simturi.

Se cuvine deci ca mintea, intristandu-se in viata aceasta (caci asa cred ca se intelege "acum") cu trupul pentru multele stramtorari ce-i vin din incercarile pentru virtute, sa se bucure si sa se veseleasca cu sufletul pururea pentru nadejdea bunurilor vesnice, chiar daca simtirea e apasata de durere. "Caci nu sunt vrednice patimirile timpului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi noua" (Rom. VIII, 18), zice Apostolul.

In felul acesta se poate omul bucura, dupa parerea mea, pentru ceea ce se intristeaza. Caci intristandu-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucura cu sufletul de aceeasi virtute, privind la frumusetea celor viitoare ca la ceva prezent 
 [Trupul e al sufletului, iar nu sufleul al trupului. Caci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindca pentru greseala dintai a rasarit in trup legea pacatului, care este placerea simturilor, iar pentru aceasta s-a hotarat moartea trupului prin osteneli si dureri, randuita spre desfiintarea legii pacatului, cel ce stie ca moartea s-a ivit din pricina pacatului spre desfiintarea lui se bucura pururea in sufletul sau cand vede cum e desfiintata legea pacatului din trupul sau prin feluritele osteneli si dureri, ca sa primeasca fericita viata viitoare in duh. Caci stie ca nu poate ajunge la aceea daca nu e golita mai inainte din trup, ca dintr-un vas, inca in aceata viata, legea pacatului, sustinuta prin afectiunea vointei fata de el]. 
Pentru aceasta frumusete cel ce se innoieste necontenit prin nasterea sufletului in duh moare in fiecare zi, asemenea marelui David (Ps. XLIII, 24; 1 Cor. XV, 31) prin renuntarea de bunavoie la trup, avand atat placerea mantuitoare, cat si intristarea folositoare.
[Placerea mantuitoare este placerea sufletului pentru virtute. Iar intristarea folositoare, durerea trupului de dragul virtutii].
 Iar prin intristare nu intelgem pe cea nerationala, a celor multi, care apasa sufletul pentru ca e lipsit de placeri sau de bucurii materiale ce starnesc in om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie
[Cel ce e lipit de patimi si de lucruri isi duce pornirile spre cele ce nu se cuvin]
, si il fac sa fuga de cele ce nu trebuie sa fuga
[Cel ce nu primeste intamplarile care il departeaza de patimi si de lucruri fuge de cele ce nu trebuie sa fuga],
ci pe cea rationala si incercata de cei intelepti in cele dumnezeiesti, si pe cea care descopera raul prezent. Caci intristarea este un rau prezent ce se afla in suflet, cand placerea simtirii impiedica discernamantul ratiunii, sau in simtire, cand drumul sufletului inainteaza neimpiedicat in virtute, aducand cu atat mai multe stramtorari simtiri, cu cat procura mai multa placere si bucurie sufletului inchinat lui Dumnezeu, prin lumina inrudita a virtutii si cunostintei.

Din Filocalia sfintelor Nevointe ale Desavarsirii Vol. 3, Sfantul Maxim Marturisitorul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu