miercuri, 9 aprilie 2014

Despre cultura morţii şi cultura vieţii - Virgiliu Gheorghe de vorbă cu Prof. Dr. Ilie Bădescu



Profesorul Ilie Bădescu este unul dintre cei mai importanţi sociologi români după 90. Autor prolific, dar şi un profesor foarte iubit de studenţii săi, fost preşedinte al Asociaţiei Sociologilor din România şi fost director al Institutului de Sociologie al Academiei Române, Domnul profesor Ilie Bădescu este şi un aristocrat al spiritului creştin. Mărturia sa este a unei înţelegeri profunde a mesajului evanghelic, ceea ce dovedeşte încă o dată că divorţul dintre ştiinţă şi credinţă apare doar atunci când ideologia îşi spune cuvântul sau când demersul ştiinţific este unul al mediocrităţii şi oportunismului. Dar Dumnezeu ne aşteaptă să-L aflăm şi să ne întoarcem la El, după cum s-a întâmplat şi cu Profesorul Ilie Bădescu, în urmă cu douăzeci de ani… 

- Domnule profesor, aţi fost dintotdeauna tot atât de apropiat de Biserică pe cât sunteţi astăzi?

- E foarte curioasă biografia intelectualului în general, iar a intelectualului român în particular. Lumea în care m-am format, copil fiind, a fost o lume de oameni credincioşi. Datorez enorm bunicii mele, care era o femeie extrem de bisericoasă, şi prin ea mergeam şi eu aproape Duminică de Duminică la slujbele din sat. După care a urmat o foarte ciudată îndepărtare a mea de Biserică.

Cred că o astfel de opţiune este de inspiraţie luciferică – ceea ce s-a întâmplat, de altfel, şi cu lumea modernă, tot de această inspiraţie luciferică ţine, iar cele mai expuse sunt minţile tinere. Programul cel mai pervers de câştigare a minţilor tinere este invitaţia la orgoliu, la părerea de sine. În momentul în care, să spunem, crezi că eşti cel mai deştept, în momentul acela riscul ca un tânăr să alunece este foarte mare. Şi bineînţeles că am alunecat în această îndepărtare, cădere, distanţare de Biserică; altminteri spus, pierdere a legăturii cu Biserica, ajungând la acea nesimţire, „indiferenţă împietrită”, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur.

Am trăit în acest întuneric până la momentul în care, prin 1992, am avut o anumită experienţă. O criză teribilă, brusc survenită chiar în timpul în care ţineam un curs interesant; aveam foarte mulţi studenţi la curs. După aceasta, iar s-a întâmplat ceva pe care nu pot să-l explic, adică revenirea mea în Biserică. Şi această revenire a fost puternică şi fără nici un fel de poticnire. Am înţeles că întotdeauna Dumnezeu ne caută, ne cercetează şi ne atrage la El, dar fără să forţeze întrucâtva libertatea noastră. Am avut tot timpul sentimentul – şi în acest mod am interpretat dimensiunea apofatică – că Dumnezeu se apropie de om prin retragere. Deci nu vine, cum să spun, agresiv asupra lui, ci îl lasă pe om să înainteze. Şi atunci, Dumnezeu are grijă de noi, dar în funcţie de puterile noastre.

Foarte multă cerneală a curs ca să se explice momentul în care omul se întoarce la Dumnezeu – în care, altminteri spus, se petrece regăsirea ta în relaţie cu Dumnezeu. Şi regăsirea aceasta este confirmată de momentul în care tu ajungi să mergi regulat la biserică, Casa şi locul în care Dumnezeu te cheamă, şi, în al doilea rând, când cunoşti lucrul acesta minunat pe care îl reprezintă rugăciunea. Cea mai puternică lucrare, o experienţă spirituală, pe care eu am trăit-o în tot intervalul acesta este rugăciunea. Am spus întotdeauna şi celor tineri cu care am discutat să nu piardă din vedere această putere, acest potenţial extraordinar. Rugăciunea este extraordinar de puternică – şi rugăciunea individuală, şi rugăciunea în comuniune, adică în cadrul Dumnezeieştii Liturghii. În manifestarea liturgică regulată, sistematică, rugăciunea te întăreşte în faţa multor încercări şi în faţa multor primejdii – este o experienţă pe care eu am trăit-o şi asupra căreia pot să depun mărturie…

Deci eu am cunoscut iadul, am căzut în acest infern al nesimţirii împietrite faţă de Dumnezeu, care face ravagii în Occident în momentul de faţă, şi care ameninţă şi lumea tânără româneascălume foarte expusă la tot felul de rătăciri, între care cea mai gravă este această cădere în indiferenţă faţă de Dumnezeu, faţă de credinţă, faţă de religie. Asta este, după părerea mea, cea mai mare primejdie în faţa minţii tânărului de astăzi.

„Schimbarea lumii trebuie să înceapă cu schimbarea ta”


- Ce aduce această cădere în viaţa lui?

- În primul rând, căderea survine în momentul în care el îmbrăţişează civilizaţia de tip modern, de tip postmodern, care este una ruptă de Dumnezeu; o civilizaţie care a încercat să-şi rezolve problemele prin strategii istoriciste, imanentiste, solipsiste, centrate pe eul omului, care a pierdut puterea de a se deschide, care L-a pierdut pur şi simplu pe Dumnezeu. O civilizaţie închisă, care nu este dialogală, deşi în mod paradoxal este obsedată la nivelul discursului ideologic de ideea deschiderii, de ideea de dialog; dar omul civilizaţiei postmoderne nu dialoghează cu nimeni, nici chiar cu el însuşi, pentru că nu mai poate – se mişcă în cerc închis, cercul propriului eu.

După părerea mea, opţiunea aceasta de tip civilizaţional este cauza principală a ruperii de Dumnezeu, a înstrăinării tânărului în toate epocile, dar mai cu seamă în epoca aceasta postmodernă. E o forţă teribilă. Noi ignorăm forţa stihială a civilizaţiei de tip modern, bazată pe idolatria consumului, pe dorinţă, pe idolatria ideologiilorcredinţa oarbă într-o ideologie, fie că e vorba de comunism, de marxism, de liberalism şi aşa mai departe. Acestea sunt structuri de gândire care au o funcţie şi o putere relativă. Ele sunt îmbrăţişate ca şi cum ar fi dumnezei. Şi din această opţiune derivă multe din rătăciri, iar cea mai teribilă este căderea în nesimţirea împietrită, când s-a împietrit sufletul. Atunci eşti mort: opţiunea ta este pentru materie.

Iar instrumentele şi tehnicile prin care eşti chemat la această opţiune sunt multiple. Uite, televiziunile, de exemplu, sunt o asemenea tehnică, sau cultura mall-uluiinvitaţia la stilul acesta de viaţă bazat pe prioritatea obiectului, şi nu a persoanei. Sunt tehnici la care individul are acces cotidian, clipă de clipă, ceas de ceas – acces atât de comun, atât de curent şi de insidios, atât de prezent, încât aproape că nu mai are loc să opteze, nu mai găseşte alternativă.

Puterea „statului magic” este extraordinară. Noi am intrat sub această dictatură a statului magic, care a început cu una dintre cele mai teribile revoluţii, şi cea mai primejdioasă, care a fost revoluţia sexuală. Or utilizarea acestor puteri ale trupului – care sunt puterile perisabile ale lucrului mort –, utilizarea puterilor trupului împotriva sufletului este o tehnică diavolească, cea mai eficientă pentru devierea omului. Fiindcă acolo sunt promisiunile prin plăceri, acolo sunt toate. Din momentul în care pornografia devine dominatoare, stăpâneşte spaţiul intim, privat, relaţia bărbatului cu femeia; forţele sufleteşti ale omului sunt confiscate de aceste puteri demonice ale statului magic. Şi atunci omul nu-şi mai aparţine. Din clipa aceea, el nu mai are controlul propriei sale persoane. E înconjurat de alte forţe.

- Cum vedeţi ieşirea?

- Singura cale de ieşire, după părerea mea, este adusă prin cultura credinţei şi a vieţii. La cultura vieţii noi putem căuta. Fără îndoială, sunt diverse căi de întoarcere de la moarte la viaţă ale omului modern – pentru că acesta a murit sufleteşte, după cum spune Tolstoi, este „cadavru vertical” – şi cea mai sigură este calea credinţei. Nu văd o cale mai sigură decât calea prin credinţă. De aceea este extrem de importantă nu numai „strategia” liturgică a Bisericii, ci şi strategia ei misionară, fiindcă omul trebuie întâlnit, trebuie căutat şi pe stradă. Şi, ca să-l cauţi pe stradă – să-l cauţi, altminteri spus, în momentele neconvenţionale –, pentru asta trebuie ca tu însuţi, cu adevărat, să fii următor al lui Hristos. Adică să devii propovăduitor, să devii apostol. După părerea mea, lucrul cel mai important este funcţia de apostolie a credinciosului. Fiecare trebuie să-şi asume o asemenea funcţie, adică să-L propovăduiască pe Hristos în toate formele cu putinţă. Şi atunci creşte puterea Bisericii – în fond, asta înseamnă Biserica: suntem noi, toţi, Trupul lui Hristos.

Dacă însă creştinul cade în capcana schizoidiei – este una la biserică şi alta după ce a ieşit de la Liturghie – atunci el nu mai devine o forţă pentru restaurarea şi regăsirea celorlalţi. Din contră, este o forţă vicleană. Prin urmare, el trebuie să fie una în cuvânt şi faptă. Una în Dumnezeiasca Liturghie şi acelaşi după Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie armonizată viaţa cotidiană cu învăţătura evanghelică. Nu se poate altfel. Dacă el nu face din ciclul acesta al Evangheliei ciclul vieţii lui, al biografiei lui, atunci nu are nici o putere – şi nu-l urmează nimeni.

De aceea, cred că schimbarea lumii trebuie să înceapă cu schimbarea ta, cu tine însuţi. Aşa cum ne spune Mântuitorul în pericopa evanghelică a femeii lapidate – când le spune tuturor să lovească cu piatra cel care nu are nici un păcat, şi în momentul acela, mustraţi fiind de cuget, au lăsat toţi pietrele şi au plecat. Cu asta începe, când te poţi uita înlăuntrul tău şi vezi cât eşti de păcătos şi cât ai de lucru cu tine – atunci începe schimbarea lumii, acolo începe întotdeauna transformarea universală a existenţei: cu tine, cu transformarea ta se petrece un lucru de incidenţă universală, cosmică, astrală.

De aceea nu e mai important un savant care a luat un premiu Nobel, cum spune Petre Ţuţea, decât o ţărancă analfabetă care se roagă. Cu ea începe transformarea lumii la scară universală – nu cu savantul, cu ăla nu se întâmplă nimic, e în moarte. El poate să fie pentru ceilalţi mărturia morţii.

 - Da, dar un savant care a luat premiul Nobel, cum ar fi trebuit să-l ia Paulescu, şi are şi credinţa lui Paulescu, poate schimba şi o lume.

- Atunci poate schimba şi o lume.

„Moartea e moarte, nu este alternativă la viaţă!”


- Până la urmă, cum a fost percepută de comunitatea ştiinţifică întoarcerea dumneavoastră la credinţă şi mărturia pe care o daţi în mediul universitar?

- Sigur, sunt oameni care au înţelegere şi consimt la tipul acesta de experienţă. Sunt însă foarte mulţi care o privesc ca pe-o ciudăţenie, adică nu sesizează încordarea gândului celui care vrea să aducă în actul de cunoaştere această nouă unitate între ştiinţă şi credinţă. Şi atunci îl văd ca pe un om care e şi el pe-acolo, care trebuie tolerat. Ei aplică strategia „multiculturalismului”. Adică: ,,Domnule, este şi ăsta, sigur că da, îl lăsăm deocamdată – dar totuşi să fim atenţi asupra lui, că s-ar putea să fie un fundamentalist periculos, care nu este în conformitate cu corectitudinea politică, că uite, nu-i de acord cu homosexualii, cu pornografia, cu nu ştiu ce. Şi atunci trebuie să fim atenţi, că are alunecări fundamentaliste”. Deci sunt şi dintre aceştia.

- Că tot aţi adus vorba despre homosexuali, de curând a fost un întreg scandal legat de faptul că, de câţiva ani, în Liceul „George Coşbuc” din Bucureşti se face propagandă homosexuală. Sunt deja copii care sunt influenţaţi şi care sunt solidari cu „destinul gay-lor”, alţii care sunt timoraţi şi nu spun acasă, pentru că o reacţie a părinţilor le poate crea necazuri la şcoală… În ce măsură se justifică – inclusiv din punctul de vedere al libertăţii – să vii într-o ţară ca a noastră, cu tradiţia ei, şi să începi să faci propagandă „gay” în numele diversităţii?

- Nu se justifică, pentru că, vedeţi, această propagandă bizară este contrară programului oricărui principiu de ordin pedagogic. Şi asta în privinţa scopului pentru care funcţionează unităţile şcolare, care sunt constituite pentru un program de instruire. Programele formative pot să fie eventual adiacente, corelative programelor de instruire – şi, în general, ele sunt cumva libere, deci nu pot să devină program al şcolii. După opinia mea, o şcoală care adoptă un asemenea program încalcă legea.

- Cum erau comuniştii prin anii ’40

- Exact, cei care mai ieri erau în ilegalitate, acum organizează marşuri, parade şi încearcă să se impună la nivelul tuturor instituţiilor, ca şi cum s-ar încerca instaurarea unui nou tip de totalitarism.

În ceea ce priveşte apariţia propagandei gay în sistemul de învăţământ românesc, cred că problema este legată de opţiunea fermă a instituţiilor statului. Dacă în modul de concepere şi de organizare a politicilor şcolare nu sunt principii ferme, clare, atunci pot apărea asemenea alunecări. Eu, de pildă, sunt un credincios, dar la cursul meu de istoria sociologiei nu predau convingerile mele de credinţă, ci ţin cursul de istoria sociologiei. Pentru asta sunt chemat acolo. Sigur că îl gândesc într-un asemenea mod încât să atrag atenţia asupra unui caracter mai cuprinzător al cunoaşterii în sociologie, datorat marilor sisteme sociologice, dar nu pot să deviez. Când îl prezint pe Max Weber, îl prezint pe Max Weber. În momentul în care aş veni cu asemenea chestiuni adiacente la o programă şcolară, aş încălca legea.


Astfel de lucruri sunt însă posibile dacă instituţiile statului nu sunt eficiente, dacă nu sunt clare în ceea ce priveşte opţiunea pentru o concepţie pedagogică de formare a tineretului. Dacă noi vrem, prin politica statului, să creăm un tineret receptiv la familia heterosexuală, capabilă de procreare, atunci sigur că eu nu pot să consimt ca şcoală, de pildă, să promovez „familiile” de alt tip, care contrazic modelul familiilor heterosexuale – decât dacă admit că asta nu e o problemă a statului român. Dacă nu e o problemă a statului român, atunci da. Deocamdată vedem exact care este problema statului român.


Deci avem în faţă o chestiune foarte serioasă. Nu există nici o dezbatere publică pe această temă în momentul de faţă, şi din cauza aceasta există şi o asemenea confuzie. Pentru că cei care ar trebui să organizeze o dezbatere publică sunt timoraţi (mă refer la instituţii, la cultura instituţională), iar în rest cei care promovează aceste modele socotesc că sunt „modele alternative”. Dar nu e un „model alternativ”, după cum moartea nu poate fi o alternativă la viaţă. Moartea e moarte, nu este alternativă la viaţă. E moarte, e sfârşitul vieţii. Dacă nu e familie heterosexuală, înseamnă că nu e familie; nu are una dintre funcţiile fundamentale ale familiei, care este procrearea, naşterea de copii.

Adică are nevoie statul român să aibă copii, sau nu are? Dacă nu are, atunci sigur că se poate dispensa de politica în domeniul ăsta. Dar dacă are nevoie de copii, are nevoie de soldaţi, are nevoie de plătitori de impozit şi celelalte, atunci totuşi trebuie să aibă grijă de familia heterosexuală. Este o problemă-cheie în orice sistem, una dintre problemele care trebuiesc discutate la nivel de politică a statelor. Or, în clipa de faţă, ciudăţenia este că sunt state care se abat de la acest principiu. Adică ştim foarte bine că sunt legi care creează confuzie, adică duc la o stare de confuzie şi de anarhie într-o societate – şi atunci, într-un asemenea stat, sigur că este foarte greu să lupţi împotriva acestor curente ale disoluţiei.


„Lumea se găseşte în momentul acesta într-o criză de mame”


Părerea mea este că, şi în aceste situaţii, tot prin credinţă vine salvarea. Tot prin cultura credinţei, adică tot opţiunea către cultura vieţii. Noi nu am definit foarte bine ce înseamnă şi despărţirea asta între cultura vieţii şi cultura morţii. Noi credem, de exemplu, că stilurile de viaţă care se bazează pe consum şi pe plăceri sunt „adevărata viaţă”. Nu este adevărat! Acolo e moartea. Dar toate lucrurile acestea, nici ele nu sunt lămurite, nu sunt dezbătute. Tinerii află foarte târziu – de obicei când se întâmplă ceva în viaţa lor, care îi readuce la redescoperirea dimensiunii sufleteşti, adică a chipului divin din ei. Până atunci stau rătăciţi.

- Practic, societatea nu le mai oferă alternativele sănătoase, sau acestea nu mai sunt deloc evidente.

- Da, sigur. Iar dacă există, sunt imediat etichetate ca fiind „fundamentaliste”. Întotdeauna răul este abuziv, zgomotos şi obraznic, în timp ce binele e silenţios. Dumnezeu este delicat. Cultura vieţii este, în fond, cultura mângâierii. Dumnezeu mângâie.

Eu am două nepoţele care sunt o minune, şi mi-am dat seama şi prin experienţa lor cât de importantă este maternitatea, mama. Este fundamentală. Cât de mult a însemnat faptul că mama lor le-a dus la biserică sistematic, le-a împărtăşit! Deci mama este de o importanţă crucială în tot ce înseamnă creştere spirituală a copilului.

Traian Brăileanu spunea că din egoul matern se naşte spiritual copilul – însă, dacă este să fim mai precişi, eu aş zice că din inima mamei se naşte spiritual copilul, din dragostea ei, din dragostea ei pentru Dumnezeu. Părintele Nicolae de la Mănăstirea Sitaru spunea că lumea se găseşte în momentul acesta într-o criză de mame, într-o criză a maternităţii, şi că asta este una dintre cauzele rătăcirilor. Contează enorm ce face mama cu copilul ei. E o cheie, acolo se pune „cărămida zidirii”. De aceea, zic eu, în tot ce înseamnă binele acesta al familiei, al copilului, al comunităţilor în care trăim, nu trebuie să aşteptăm prea mult de la civilizaţia actuală sau de la cultura instituţională.

- Ci de la Dumnezeu, să cerem de la El… 

- Da. Şi nici să nu ne mire când nu ne vin ajutoare din cele care ţin de starea lumii, adică de la civilizaţie, de la instituţie. Nu trebuie să ne mire şi nici nu trebuie să ne supărăm, fiindcă, aşa cum spuneam, omul, vrând-nevând, tot e legat în chip firesc, relaţional, de ceea ce este mărturia lucrării lui Dumnezeu în lume. Cultura mângâierii. Dumnezeu mângâie sufletul, deci vine prin mângâiere, prin alinări, nu vine în formele în care vine civilizaţia, bruscând.

Şi muzica modernă, şi toate formele acestea de manifestare a civilizaţiei sunt o nenorocire. Eu nu merg neapărat pe ideea lui Freud a „răului civilizaţiei” – pentru că Freud, săracul, deplângea faptul că civilizaţia îl opresează şi îl îndepărtează pe om de plăcere. Şi cerea chiar mai multă plăcere în lume; el vedea eliberarea în plăcere. Or în plăcere nu este eliberare, este înlănţuire. Plăcerile te înlănţuiesc, sunt vicii – altminteri spus, dependenţe. Aşa cum e dependenţa de pornografie. Aţi văzut, când aţi făcut aceste studii aţi descoperit câteva tipuri de adicţii noi, de dependenţe noi: dependenţă de televizor, de pornografie, de Internet, de telefonul mobil

Eu cred că noi ar trebui să ne asumăm această responsabilitate – mă refer la intelectualul din Biserică, cel care este chemat să promoveze ceea ce eu aş numi cultura vieţii. Este răspunderea lui. Şi aici intelectualul specialist într-un domeniu sau în altul trebuie să-şi asume această răspundere. De pildă, este clar că biologul trebuie să dea un răspuns la ce înseamnă „cultura vieţii” atunci când este privită din biologie. Ce înseamnă „cultura vieţii” atunci când este privită din fizică. Ce înseamnă „cultura vieţii” atunci când este privită din medicină, din sociologie, din psihologie… Astea sunt răspunsuri pe care, după părerea mea, intelectualul militant din Biserică, mărturisitor al lui Hristos, trebuie să şi le asume.

- Domnule profesor Bădescu, vorbeaţi despre contribuţia pe care trebuie să o aibă biologul, fizicianul, intelectualul în general, la ceea ce înseamnă „cultura vieţii”. Mai este, oare, posibil acest lucru, atâta timp cât cel puţin în mentalitatea ştiinţei de popularizare care domină mass-media astăzi se manifestă un adevărat conflict între ştiinţă şi credinţă?

- Sunt convins. Dumnezeu aşteaptă asta de la noi. Şi, în felul acesta, fapta noastră devine rugăciunea noastră cea mai importantă – căci există şi o „rugăciune a faptei”, când întoarcem către Dumnezeu, ca ofrandă, darul pe care l-am primit de la El. Şi atunci, dacă în fapta noastră, ca intelectuali, facem asta, avem într-adevăr mari bucurii pe linia căutării şi întâlnirii cu Dumnezeu. Dacă nu, înseamnă că am pierdut această bătălie, şi eşecul acesta e răspunderea noastră. Deci misiunea intelectualului din Biserică este de importanţă, după părerea mea, universală. Chiar dacă aparţine unei ţări mici, unei culturi cât ar fi ea de provincială, funcţia lui rămâne una universală – în măsura în care îşi asumă această misiune.

Toată chestiunea se reduce la rezolvarea acestui prag critic, raportul dintre ştiinţă şi credinţă. Ele au fost separate după „Secolul Luminilor”, şi de atunci s-a constituit conglomeratul pozitivismului modern, care este gândit, conceput ca act de cunoaştere în afara cunoaşterii revelate, în afara lui Dumnezeu. Or cunoaşterea în afara cunoaşterii lui Dumnezeu, deci în afara fundamentelor biblice, este oarecum imposibilă. Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii europene moderne – şi nici o cultură, nici chiar cultura europeană, n-ar putea soluţiona un asemenea conflict prin ignorarea religiei, a credinţei.

Căci, în momentul în care omul declară că totul în lume este materie, că totul în structura existenţei se reduce la materie (adică atunci când se sprijină pe postulatul materialismului), în momentul acela omul nu mai poate sesiza latura spirituală decât ca epifenomen – ca fenomen secundar, născut din funcţionarea creierului. Este vorba despre acele paradigme care încearcă să explice funcţia spirituală pornind de la o neurobiologie de tip imanentist, materialist etc.

Această direcţie a fost răsturnată de o reconstrucţie teribilă datorată unuia dintre premiaţii Nobel, australianul Sir John Carew Eccles, care a demonstrat că nu putem explica în nici un caz mintea prin dinamismul creierului. Şi atunci a lansat teoria dubletului creier-minte, arătând că, de fapt, mintea are propriile sale legi. Creierul, cu structura lui cerebrală, din punct de vedere fiziologic moare în momentul în care a murit persoana, individul. Mintea, nu. Asta este o demonstraţie extraordinară pe care o face acest mare medic australian! Şi cred că, din punctul acesta de vedere, tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă duce într-o singură direcţie: într-o redescoperire a unei noi unităţi aflate la baza ştiinţelor, a cunoaşterii.

O ştiinţă atee justifică orice comportament criminal


- De asemenea, mai sunt cercetări noi care arată că însăşi inima are o anumită inteligenţă. Inima, ca organ, are un sistem neuronal, produce foarte mulţi neurotransmiţători. Aceşti neurotransmiţători dau anumite stări legate de stările de conştiinţă. Şi chiar cercetătorii americani arată că neurotransmiţătorii aceştia apar în tot corpul – deci nu numai în creier, nu numai în inimă – şi generează anumite stări de conştiinţă. Până la urmă, problema asta este: oare ştiinţa, în momentul acesta, a ajuns într-un fel de impas epistemologic, în care inevitabil trebuie să apeleze la credinţă?

- Eu sunt absolut convins… Ştiinţa, cunoaşterea se găsesc astăzi într-un fel de bifurcaţie. Adică ori este regândită, epistemologic vorbind, prin ochiul credinţei, ori rămâne în fundamentele ei tradiţionale – şi atunci eşuează în ideologie, adică îmbrăţişează teze precum cele vizând imanentismul sau istoricismul, criticat, de pildă, de Karl Popper. Interesant este că, referindu-se la mizeria istoricismului, acest mare filosof arată că istoricismul este răspunzător pentru deznodăminte criminale, cum este cel al efectelor marxismului. În contextul acestor teorii atee, Marx a lansat un fals model de rezolvare a problemelor istorice ale omenirii, inventând un fel de inamic universal, care în concepţia marxistă trebuie lichidat pentru a elibera omenirea; iar de aici şi până la teza lui Lenin, a statului care trebuie să lichideze o clasă, nu-i decât un pas – care s-a şi făcut.

Prin urmare, teza revoluţiei care triumfă dacă proletariatul lichidează clasa burgheză este teza îmbrăţişată. Ea a devenit element de doctrină în organizarea regimurilor politice din perioada comunistă.

- Aşadar, eşuarea epistemologiei ştiinţifice în ateism a contribuit decisiv la apariţia totalitarismelor secolului al XX-lea?

- Desigur. Dacă, de pildă, nu admitem în istorie ideea că lumea are un alt tip de ordine decât cea derivată din imanenţa istoriei – şi mă refer la ordinea sa religioasă, creştină – atunci se ajunge la concluzia că omul este atotputernic. Iar dacă nu mai există o altă ordine morală sau spirituală mai înaltă la care să se raporteze, omul se simte îndreptăţit să procedeze cum îl taie capul, iar prin aceasta se justifică istoric orice dictatură, orice comportament criminal.


Acum se iveşte şi o altă problemă: că dintr-o asemenea viziune, de pildă, rezultă şi o concepţie foarte stranie asupra statutului de subiect al omului. Căci, dacă admitem viziunea aceasta, înseamnă că subiectul cunoscător este singur în faţa obiectelor – cu alte cuvinte, toţi ceilalţi sunt obiecte, iar nu subiecte (cum foarte frumos spune Traian Brăileanu). Deci, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că subiectul este singur în faţa celorlalte obiecte, a subiectivităţilor reduse la statut de obiecte. Dacă este singur în faţa lor înseamnă că el nu dialoghează decât cu sine însuşi, şi în felul acesta se ajunge într-un impas total al cunoaşterii, deci totul este mişcare în cerc. Nu există cunoaştere efectivă. Cunoaşterea este dialogală. Deci dincolo de tine, de subiect, cine este?…

Or asta duce, cum spune Habermas, la paranoia raţiunii, adică la ceea ce au fost, de fapt, programele totalitariste moderne, şi la ceea ce sunt, în ultimă instanţă, şi idolatriile de tip postmodern – idolatria ideologiilor. Totul este explicabil într-o ideologie. Totul este reductibil într-o ideologie. Sau la idolatriile consumeriste, adică cele care împing individul spre această evaziune în cultura morţii


Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea revelată


- Şi avortul, eutanasia pot fi considerate tot consecinţele acestui fenomen cultural?

- Toate de aici decurg. Aţi văzut, de pildă, că acum marea dezbatere a unor mari personalităţi din lumea şi din domeniul ştiinţelor, dar şi din domeniul afacerilor din S.U.A., este tocmai asta, că spun: „Domnule, lumea a ajuns în impas, fiindcă omenirea atinge pragul acela de creştere, de explozie demografică care face imposibilă conservarea – să spunem energetică – a unui mediu de supravieţuire comună pe planetă”. „Şi atunci”, spun ei, „consecinţa care decurge de aici este să lichidăm circa şase miliarde şapte sute de milioane, ca omenirea să ajungă la cele trei sute de milioane cât ar fi pragul sau punctul de echilibru pe planetă”. Numai că ei nu sesizează un lucru foarte interesant, şi anume că din cele şapte miliarde, numai 5% sunt cei care controlează resursele, în ultimă instanţă tot ceea ce este bogăţia lumii. Deci responsabilitatea, potenţialul acesta distructiv al omenirii acolo se găseşte, la cei 5%, nu la cei 95%! Prin urmare, dacă ai lichidat 95% şi rămân cei 5%, în momentul respectiv practic ai ocolit problema-cheie. De ce un sistem care permite unora să acumuleze bogăţii în proporţie de 95% conduce la aşa ceva? Că nu e posibil un asemenea sistem decât prin dezvoltarea fantastică a consumului. Dacă nu ai consum, nu ai nici încasări. Şi nu constitui nici baza investiţională în zona afacerilor.

Marile corporaţii se sprijină obligatoriu pe aceste mari mase de consumatori. Acestea sunt legate una de alta. Sunt în logica sistemului. Prin urmare, eroarea este că sistemele inventate în epoca modernă convertesc ordinea firească creaţională a lumii într-o subordine nefirească, în cultura morţii. Se ajunge, de pildă, ca în sistemul bancar-monetar din lume, doar 3%, să zicem, din moneda aflată în circulaţie să aibă acoperire în valoare – restul e credit monetizat. Adică restul e monedă speculativă, care ce generează? O societate îndatorată, cum remarcă specialiştii occidentali şi români. Deci un asemenea sistem se bazează pe sclavia imensei majorităţi a populaţiei şi a generaţiilor care vor veni, fiindcă ele preiau povara îndatorării predecesorilor

– Căci, dacă n-ar exista industria de consum, nu s-ar consuma atât; dacă nu s-ar consuma atât, nu s-ar îndatora oamenii; dacă nu s-ar îndatora oamenii, n-ar pierde puterea lor. Până la urmă, ceea ce consumă ei este însăşi puterea lor, viaţa lor… 

- Sigur. De asta spun, revenind oarecum, că marile sisteme de cunoaştere s-au afirmat într-o compatibilitate cu fundamentele biblice. Actul de cunoaştere, acolo unde e vorba despre marile sisteme ale cunoaşterii, are într-o formă sau alta un fel de comunicare secretă, o sinergie cu fundamentarea biblică a cunoaşterii revelate. Şi de aceea spun că tot ce s-a întâmplat după ei a fost cădere, şi asta s-a datorat unei devieri care aparţine modernităţii şi postmodernităţii. Marile sisteme aşa au apărut, într-o tentativă fantastică de a pune într-o unitate religia şi ştiinţa. Ea a fost pierdută – şi aceasta duce, în ultimă instanţă, la impasul actual al ştiinţei.

Aşadar, ştiinţa trebuie să se întoarcă la unitatea dintâi, dintre cunoaşterea imanenţei lucrurilor şi cunoaşterea revelată. Adică la cunoaşterea unui tip de ordine mai adâncă, mai profundă. Prin această cunoaştere, omul se poate elibera din închisoarea aceasta a simţurilor, a culturii consumului, a culturii morţii

De la moarte la Viaţă


- Dar dacă nu se întoarce, ce se va întâmpla?

- Dacă ştiinţa nu se va întoarce (ăsta este un scenariu, sigur, absurd după părerea mea), asta ar însemna o blocare totală a civilizaţiei întemeiată pe un asemenea impas.

- Adică ştiinţa va ajunge să fie o armă îndreptată împotriva oamenilor?


- Exact. Asta este şi previziunea unor mari savanţi. Este foarte clar că în clipa de faţă ne găsim într-o fază de sfârşit de ciclu civilizaţional, este o civilizaţie care a intrat în momentul ei critic. De aici încolo, pe fundamentele ei nu se mai poate înainta. Este o civilizaţie care nu mai are perspectivă.


Deci în momentul acesta, practic, suntem în faţa unei mari experienţe la scară universală, pe care omenirea o traversează – sau, dacă nu o traversează, se autolichidează, se autonimiceşte. Asta este problema. Civilizaţiile de tip modern, postmodern, civilizaţia aceasta nu are în clipa de faţă răspuns la această problemă, deşi ea a creat sisteme care cuprind răspunsuri în toate domeniile cunoaşterii.

- Oare depresiile, bolile mentale, problemele sociale nu sunt, toate, simptomele acestei boli care a avansat şi în care, dacă nu-şi găseşte soluţia, omul simte că se alienează?

 - Ba da, este incontestabil că aşa-numitele boli ale civilizaţiei sunt legate de criza spirituală în care se găseşte omul modern. Noi ştim din Sfânta Scriptură un lucru foarte interesant, pe care ni-l dezvăluie „Cartea lui Iov”. În „Cartea lui Iov”, Dumnezeu pregăteşte sfat cu îngerii, şi vine şi diavolul la sfat, şi când este întrebat de Dumnezeu: ,,Ce-ai mai făcut?”, răspunde: ,,Am bătut marginile pământului, şi am văzut, Doamne, şi pe Dreptul Iov, dar nu e chiar aşa de nu-ştiu-ce”. Şi pune acea variantă că, adică, ,,credinţa lui n-ar mai fi aşa de statornică dacă el n-ar fi primit atâtea daruri de la Tine!”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: ,,Bine, te las să faci ce vrei cu averea lui, dar de viaţa lui să nu te atingi!”. Ce înţelegem de aici este că puterea distructivă în lume are şanse numai în cultura morţii! Adică în cele materiale, în avere – nu în cele care ţin de viaţă.

Deci pentru ca omul să nu fie înfrânt, el trebuie să opteze, să treacă de la moarte la viaţă. Însă în clipa în care a trecut la plăcere, la obiecte, la avere şi aşa mai departe, în momentul respectiv a optat pentru cultura morţii. El a trecut în cultura morţii, şi acolo este stăpânit numai de forţele distrugerii – pentru că acolo este stăpânirea (cum spune fizica) principiului al doilea al termodinamicii, a legii entropiei. Totul este distrugere acolo, este perisabilitate, totul se nimiceşte. Cum spune Mântuitorul: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima taMatei 6:21. Dacă ţi-ai făcut casă şi ai adunat averi, molia şi rugina le vor mânca cf. Matei 6:19. Unde nu are putere forţa distrugerii? Acolo unde este viaţa. Acolo unde este viaţa nepieritoare, unde este sufletul, acolo nu are putere. Asta ne spune Dumnezeu în „Cartea lui Iov”.

Ceea ce-i interesant este că şi Adam, în momentul în care cade în greşeală, de fapt a făcut aceeaşi opţiune: de la cultura vieţii la cultura morţii. Dumnezeu l-a prevenit pe Adam ca să-l protejeze – nu prin interdicţie, ci din grijă pentru făptura Sa. Şi i-a spus: ,,Ai grijă să nu mănânci, că atunci când vei mânca din pomul acela, vei muricf. Facerea 2:17. Adică vei deveni muritor. Dar el a făcut gestul, a trecut din cultura vieţii la cultura morţii, şi a avut de suportat toate consecinţele, adică moartea.

Deci asta este o problemă universală – toate civilizaţiile istorice se regăsesc la un moment dat în faţa unei asemenea opţiuni. Adică optează ca şi Adam: trec de la cultura vieţii la cultura morţii. Civilizaţia europeană, la începuturile ei, a mers spre cultura vieţii. În momentul în care a optat pentru strategiile consumeriste, în momentul respectiv a făcut opţiunea pentru cultura morţii, şi din acel moment a început ciclul declinului. Adică a apărut căderea, cum spune Spengler, „declinul Occidentului”, declinul civilizaţiei care optează pentru cultura morţii, pentru moarte, cu tot ce decurge de aici. Cum a făcut şi Adam opţiunea lui, a făcut şi Europa acea opţiune – a optat pentru moarte.

Însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru aceasta a venit în lume: pentru a ne salva din această moarte la care ne atrage lumea, lumescul, cultura obiectelor şi a nimicului, iar aceasta prin însăşi jertfa Sa pe Cruce. Aşadar, nu numai intelectualul, ci tot omul care trăieşte în lume este chemat să se integreze în această cultură a vieţii, care nu este altceva decât pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă de aici de pe pământ. Acest lucru nu îl pot înţelege cu adevărat cei care se folosesc doar de raţionamente şi silogisme, hrănindu-se, cu suficienţă, din acelaşi pom al cunoaşterii binelui şi a răului, ci cei care îşi hrănesc mintea din înţelesurile credinţei, hrănindu-se din pomul vieţii – Care este Însuşi Hristos, începutul, cauza întregii umanităţi şi, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, scopul existenţei omului în lume.

Material realizat de Virgiliu Gheorghe




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu